Se spune că unii oameni nu părăsesc de tot acest pământ, ci continuă să trăiască în ceea ce au iubit mai mult. Dacă asculți cu atenție foșnetul unei păduri carpatine sau liniștea înălțimilor himalayene, s-ar putea să-i simți încă prezența. Academician Doctor Farmacist Ovidiu Bojor nu a fost doar savantul de renume mondial și fitoterapeutul cu mii de pagini scrise; a fost omul care a reușit să traducă tăcerea plantelor și să o aducă la înțelegerea noastra.
Pragul Speranței
L-am întâlnit pe domnul academician într-o perioadă în care eram mult încercată prin desele îmbolnăviri ale copiilor mei. Ajunsesem în punctul în care fiecare respirație era o rugăciune, acea stare pe care doar o mamă aflată la căpătâiul pruncului o poate înțelege pe deplin. M-a întâmpinat în pragul cabinetului său din zona Pieței Romane. Era prima noastră întâlnire. În fața imensității numelui său, nici nu mai știam cum să încep și în ce fel să ii prezint suferințele celor mici. M-au liniștit căldura îmbrățișării și zâmbetul care ii lumina chipul. În fața mea nu stătea doar ”părintele fitoterapiei moderne”, ci și un uncheș blajin, cu ochi vioi și vorbă așezată, un bunic al tuturor celor care căutau atât leac, cât și alinare. Remediile pentru creșterea imunității și sfaturile de nutriție ne-au ajutat să începem o etapă binecu-vântată a vieții noastre.
Amfiteatrul Luminii
La scurtă vreme de la prima întrevedere cu dumnealui, l-am rugat să împărtășească din vasta cunoaștere a Domniei Sale studenților și profesorilor de la Facultatea de Horticultură, din cadrul U.S.A.M.V. București. A acceptat cu bucurie. La scurt timp a primit și invitația oficială din partea conducerii facultății. Și iată-l pășind agale, pe îndrăgitul nostru academician în amfiteatrul facultății noastre. În fața numeroasei audiențe, figura sa idilică cerceta fiecare ungher, privindu-ne pe îndelete, de parcă ar fi savurat o ceașcă de ceai cu fiecare dintre noi.
Majoritatea îl cunoșteau ca pe o figură emblematică a rigorii științifice, însă, în fața noastră era Omul a cărui sclipire din ochi ne dezvăluia că „tinerețea nu este o etapă a vieții, ci o stare a spiritului”. Ovidiu Bojor a trăit într-o simfonie perfectă cu natura. Pentru Domnia Sa, o plantă nu era un simplu remediu într-un flacon, ci o scrisoare de dragoste trimisă de Creator către oameni.
Întrebat care este secretul longevității sale, nu ne-a vorbit doar despre plante și obiceiuri de viață sănătoase, ci, mai ales, despre iubire, iertare și pace. Pe crestele Himalayei, unde aerul e rarefiat și Dumnezeu pare mai aproape, Maestrul a învățat că nu poți vindeca trupul dacă ignori suspinul sufletului. „Iubirea este cea mai puternică forță terapeutică din Univers,” ne-a șoptit cu o intonație aparte, făcându-ne pe toți cei de față să ne simțim, pentru o clipă, mai buni.
La cea de-a doua vizită la facultatea noastră, ne-a mărturisit că cel mai mult iubește Nepalul – de la măreția amețitoare a piscurilor, până la simplitatea și omenia șerpașilor care îl însoțeau. Cred că în acel colț de lume și-a plămădit propria filosofie, și anume, ideea că un om mare nu are voie să privească de sus, ci să fie alături de ceilalți, la fel de smerit ca o floare sub cerul liber.
Și a mai fost ceva atunci. Ne-a vorbit ca un profet, despre lucruri pe care mintea noastră de abia le dibuia, dar care s-au revelat în toată asprimea lor în timpul pandemiei. Era forță și curaj în cuvintele sale; ne pregătea, fără să știm, pentru încercările ce aveau să vină.
O Viață „la Pas” prin Grădina Domnului
Măreția genialității sale a fost mereu dublată de o smerenie care te lăsa fără cuvinte. În timp ce lumea modernă caută scurtături, Domnia Sa a ales calea lungă și dreaptă. Într-o lume care aleargă obsesiv după „mai mult”, Ovidiu Bojor ne-a învățat despre „suficient”. A fost un explorator al lumii, dar mai ales un explorator al echilibrului interior. Peste un sfert de secol a cartografiat la pas întreaga floră spontană a României, adesea însoțit de soția sa, transformând cercetarea științifică într-o dovadă de dragoste și devotament. Au bătut împreună potecile țării, lăsându-ne moștenire nu doar date, ci și spiritul lor întrupat în glia românească.
Chemarea unei Stele Călăuzitoare
Cu circa un deceniu înainte de prima strângere de mână cu Domnia Sa, pașii mei cutreierau, adesea solitari, meleagurile Himalayei pentru a studia flora spontană din statul indian Himachal Pradesh. Acolo, pe „Acoperișul Lumii”, îl purtam în gând pe Marele Maestru. Îi citisem cărțile și articolele cu o pasiune care friza venerația.
În acele răstimpuri, mă întrebam: ce forță ne-a chemat la o asemenea slujire? Să fi fost o zână a florilor? Sau șoapta unei stele călăuzitoare ne-a îmbiat spre tărâmul acestor cunoașteri sacre? Cert este că Ovidiu Bojor a fost Tămăduitorul recunoscut pretutindeni, un spirit liber pe care nici o graniță nu l-a putut ține ferecat.
Prometeu și Licărul care Se Dă pe Sine
Ovidiu Bojor ne-a demonstrat că doar cei umili pot iubi cu adevărat și că doar cei înțelepți pot atinge, deopotrivă, străfundurile pământului și piscurile cunoașterii. Asemenea lui Prometeu care a furat focul cunoașterii de la zei pentru a-l aduce oamenilor, academicianul Bojor a transformat știința rece în izbăvire caldă.
Nu s-a stins cu zgomot. Maestrul a plecat discret, neobservat, fără a deranja Universul pe care l-a servit. S-a mistuit precum ceara unei lumânări care arde până la capăt doar pentru a lăsa lumină, speranță și un drum de urmat.
În amintirea Florii de nu-mă-uita
Aștern aceste rânduri sub semnul unei promisiuni tăcute, nu doar pentru a onora un trecut glorios, ci pentru a păstra vie o flacără. Precum azurul florii imprimat în sufletul privitorului, învățăturile domnului academician rămân ancorate în noi.
Aceste slove sunt o invitație de a ne opri din goana cotidiană și de a redescoperi legătura pierdută cu pământul de sub picioarele noastre. Ovidiu Bojor ne-a lăsat cheile către o farmacie divină, dar ne-a lăsat și harta către propria demnitate umană. Cărțile scrise de Domnia Sa nu se parcurg doar cu mintea, ci trebuie deschise așa cum deschidem o fereastră spre munte, la răsărit. Sunt scrieri care respiră, care vindecă și care ne reamintesc că, la finalul zilei, suntem cu toții parte din aceeași grădină. Academicianul nostru drag ne șoptește și acum, din fiecare pagină și din fiecare floare, că viața este cel mai frumos dar, dacă știm să o să trăim în armonie cu firul de iarbă și cu stelele.
Ca o esență a trecerii sale prin această lume, sunt cuvintele care i-au ghidat fiecare pas:
”Să nu uiți niciodată că ești o celulă în corpul imens al Universului! Hrănește-te cu lumină, iartă cu generozitate și lasă în urma ta mai mult verde decât ai găsit!”
Ovidiu Bojor este încă aici, printre rânduri, învățându-ne cum să fim, înainte de toate, Oameni.
Cu aleasă prețuire,
Dr. ing. Mariana Toma Singh
